Concurs cu implicatii motivationale

Zilnic gasim motive sa ne dam cu curu’ de asfalt. Sa ne plangem soarta, sa ridicam pumnul a manie sau doar a indignare catre cer fiindca avem impresia ca suntem unicii magneti ai ghinionului, ai privirilor incruntate si vorbelor rastite, in doi peri, ca fiecare secunda a vietii ne-a fost plagiata de Murphy atunci cand si-a scris celebrele legi ale ghinionului implacabil. Ca toate ni se intampla numai noua desi dupa socotelile noastre nu prea am merita asta. Ca ni se rupe-o unghie, ca pierdem un sfert de ora dintr-un meci oricum de rahat al nationalei Romaniei, ca ni se baga-n fata un batran la coada, ca ne taie fata unul in trafic, ca ploua iar desi la meteo a anuntat o zi cu soare, aproape permanent suntem capabili sa identificam motive de nemultumire, de revolta, de suparare. Din punctul asta de vedere dispunem practic de resurse nebanuite. 
Amu’ ii clar : pana si-n modul si ritmicitatea cu care ne dam pumni in ficati si suturi in noada exista tipologii si clasificari ce au drept criterii abnegatia, talentul, inversunarea, harnicia, destoinicia, abilitatile de a identifica raul propriu, mai mare, mai important si cu implicatii mai grave decat in cazul altora. Ca nu le ploua-n case la toti la fel. Unora or sa le ploua chiar daca-i muti in mijlocul desertului Saharei in timp ce altora abia de le apare un colt cu mucegai in baie, deasupra dusului. Si nu ma luati acum cu chestii ca instinctul de conservare sau fatalitatea unui destin creionat in termeni ancestral mioritici.

Ca nu e asta. Pur si simplu ne pierdem mare parte din timp comportandu-ne ca niste cacaciosi si niste plangaciosi. Am auzit, am citit, ne-am informat si avem doldora si tolba mintii si camaruta sufletului de teorii gen “Gandeste pozitiv”. Le stim atat de bine incat am putea chiar sa le predam si altora. Ca de, teoria – ca teoria. Da’ practica, tatutu…, practica ne omoara.
Am realizat cu ceva timp in urma faptul ca demersul de a va mai testa “vigilenta”  cu concursuri pe tipar clasic s-ar inscrie in categoria povestilor cu final asteptat. De aceea va propun astazi un altfel de concurs. Mai jos e un youtube cu melodia “Pour some sugar on me” a celor de la Def Leppard. Celor mai multi, melodia va este cunoscuta sau arhicunoscuta. Am sa va invit totusi sa vizionati videoclipul concentrandu-va, facand zoom cum se spune, pe ritmul tobelor, pe linia pe care acestea o impun melodiei, pe sunetul lor. Si acum intrebarea : reusiti sa gasiti ceva atipic, neobisnuit, ceva special, referitor la modul in care suna aceste tobe ? E ceva care v-a retinut, la modul extraordinar, atentia ?
P.S. Comentariile sunt retinute in moderare pana mai catre seara dar va voi anunta ca le-am primit si va voi spune daca ati intuit corect lucrul asupra caruia doream sa va atrag atentia.